RECENZIE | Fugi, fugi, fugi!


posted by Laurentzyu on ,

2 comments


Titlu: Eu sunt numărul patru
Autor: Pittacus Lore
Traducere: Ana-Veronica Mircea
Editura: Nemira
Pagini: 376
Seria: Moștenirile Lorien  # 1
ISBN: 978-606-579-169-5


"Speranţa?… E prea devreme să renunţi la speranţă. Speranţa dispare ultima. Dacă o pierzi, pierzi totul. Iar când ai impresia că totul e pierdut, că totul e cumplit şi sumbru, speranţa continuă să existe, întotdeauna.”

Poate aveaţi deja nişte bănuieli, dar acum puteţi fi siguri: extratereştrii sunt printre noi! Şi nu cu toţii ne vor binele! De fapt, cei bine intenţionaţi, loricii, sunt extrem de puţinii refugiaţi de pe Lorien, o planetă mai mică decât Terra, invadată, pustiită și jefuită de toate resursele vitale. Invadatorii au venit de pe Mogadore, alături de animalele monstruoase din lumea lor natală, secătuită deja de ei înşişi, ca rezultat al propriei nesăbuinţe.

Refugiații de pe Lorien sunt optsprezece: nouă copii deţinători ai Moştenirilor Lorien, o serie de puteri excepţionale care încep să se manifeste abia în adolescenţă şi care trebuie să-i ajute să-şi recucerească şi să-şi repopulezeze planeta, fiecare însoţit de câte un protector numit cepan. Cele nouă perechi s-au împrăştiat pe Pământ şi s-au ascuns, fiindcă, atâta vreme cât nu sunt împreună, o vrajă nu îngăduie să fie ucişi decât într-o anumită ordine.

Dar şi mogadorienii se plimbă printre noi, în număr mare, nu numai ca să-i vâneze pe lorici, ci şi fiindcă şi-au ales planeta noastră drept ţintă a expansiunii! Între noi şi ei nu stau decât cei nouă lorici cu puteri mult deasupra înțelegerii noastre, iar tenacitatea cu care îi caută pe aceştia din urmă a dat rezultate: deja au ucis trei! L-au prins pe Numărul Unu în Malaysia. Pe Numărul Doi în Anglia. Iar pe Numărul Trei în Kenya. John Smith e Numărul Patru. El e următorul, și ştie că, odată descoperit, nu va fi cruţat... 

Acum, la cincisprezece ani, între fugile rapide dintr-un oraș într-altul și schimbările de identitate, Moștenirile au început să-i apară. Dar când mogadorienii îi află destinația, ascunsul puterilor de colegii de clasă și protejarea iubitei lui, Sarah, devin niște nimicuri. Ce se va întâmpla însă când o întreagă armată de mogadorieni îi invadează liceul? Va reuși să lupte și să salveze tot ce îi e drag, sau va fi transformat într-o grămadă de cenușă?

Nu știam la ce să mă aștept atunci când am primit-o, dar mai apoi am fost captivat încă de la prima pagină, unde suntem avertizați că toate evenimentele relatate în carte sunt reale, iar numele personajelor și ale locurilor au fost schimbate pentru a-i proteja pe lorici (nu știam că mogadorienii se dau în vânt după SF-uri). Tind să cred avertismentul, mai ales că romanul are și el o super-putere, la fel ca naratorul: ți se lipește de mâini și nu-ți mai dă drumul până la sfârșit.

Eu sunt numărul patru e o carte bună, o experiență vizuală superbă și o poveste despre maturizare, dragoste și sacrificiu. Pasionații de aventură și acțiune o vor adora, dar cred că și cei care nu prea agreează acest gen vor fi surprinși de stilul simplu și intensitatea poveștii. 

Cartea a fost ecranizată în 2011 de D. J. Caruso, cu Alex Pettyfer, Teresa Palmer, Dianna Agron și Timothy Olyphant în rolurile principale. Ca în multe dintre cazuri, tot ce avea cartea mai bun a fost distrus, nepăstrându-se decât povestea, în linii mari. Așa că, dacă aveți de gând să pătrundeți în universul minunat al loricilor, puneți mâna pe carte și ocupați-vă timpul dedicat filmului cu altceva.


Mulțumesc editurii Nemira pentru șansa de a scrie această recenzie!

2 comments

Leave a Reply

Ai citit articolul? Spune-ți părerea aici!